mâna nevăzută

Piatră, pavaj, ploaie.
Mişcări abrupte, dar, privite de sus, fluente, plastice: o lume care se rostogoleşte undeva.
Ar trebui să fie primăvară: soare, optimism.
Acum, e ploaie. Umbrele şi mişcări mai rapide. Paşi pe caldarâmul ud, paşi mai stăpâni, mai energici.
O vreme răcoroasă, rece.
Aşteptare.
O mână nevăzută arată că lucrurile sunt, că ele se arată privirii tale ca o mărturie a Prezenţei Absolute, din totdeauna şi pentru totdeauna.

Apariţii la Editura Cartea Românească- 2013-2014

Familia

Acum.
Se incheie un ciclu. Fac bilantul. Trebuie sa-mi justific existenta, asa c-a fost bine: sa astept viitorul. Stau in asteptare- ea poate fi exprimata in liniste, in indiferenta, in febrilitate si incordare.

Ceva sta sa vina si nu stiu cum va fi. Imi ramane speranta.

Azi.

Este bine. Sunt bine, am invins timpul, am supravietuit. Sau el s-a incrustat in mine, si-a lasat urmele lui de nesters in corpul meu. Sunt un supravietuitor imputinat de timp.

Familia.

Bastion al celui prins in malaxorul vietii. In fortareata ei imi regasesc linistea, puterea, credinta. Numai de-aici privesc catre lume, aparata, securizata. Vad valtoarea ei devalmasa, fara lege- o contemplu din exteriorul ei, asa cum privesti de la departare un vulcan ce tocmai erupe.

Privesc linistita, din interiorul familiei, magma perioadei ce tocmai se duce.
Va fi bine!

 

Ceaţă pe Tamisa- Nicolae Stan

Editura Cartea Românească- 2013 

 

"Cum sa scrii un roman despre nihilismul contemporan, care sa poata fi citit, de pilda, si de cineva din anul 2091? Cum sa dezvalui demonii „tranzitiei” romanesti postdecembriste, fara sa ramii captiv istoricismului?

Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orasel-satelit al Bucurestiului, in care se pot regasi multe orase reale; a plasat in el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziaristi, revolutionari, mondeni etc.; le-a urmarit unora vietile incurcate, iar altora le-a privit mortile izbavitoare.

A luat nastere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsa molipsitoare, intimpinata cu credinta intr-un alt pamint, nou…

Ceea ce caracterizeaza proza lui Nicolae Stan este exceptionala oralitate, densitatea vocilor. Prozatorul gaseste, insa, armonia in aceste dizarmonii si descoase ca Buñuel (pastrind proportiile) in scenele lui grotesti acceleratia sensului tragic.” (Val Condurache)

 

 

 

Ajunge zilei rautatea...

Stare sau schimbare? Sa mizezi pe continuitate, pe traditie, pe stabilitate sau sa-ti pui sufletul pe rupturi, noutati, "revolutii"?

Probleme romanesti.

Ele sunt de tipul sau-sau, transformandu-se, pana la urma, in nici-nici, caci semnificatiile acestor alegeri negatoare se anihileaza reciproc.

De aici o cultura romaneasca a extremelor, a isteriilor si exagerarilor. Pare ca este o trasatura psihologica, desi, astazi, este greu de crezut ca poate exista, cert, o psihologie clara a popoarelor. Si totusi, comportamentul- adica posibila manifestare externa a unei trasaturi sufletesti- exista, se vede, ne izbeste-n fata, zilnic.

Sa privim natura. Sa ne intoarcem dinspre lumea involburata a oamenilor, catre lumea miraculos-armonioasa a naturii. Si ce vedem?

Diferente. Marii si micii, zburatoarele si taratoarele, acvaticii si terestrele, inalturile si adancurile- si toate opusele posibile sunt impreuna, se completeaza, se sprijina ( pe fundalul vag al luptei pentru existenta- o expresie a oamenilor!) si continua impreuna, formand o unitate mirifica, dovada sigura a unei Creatii, a unui Creator deloc uman...