Ceaţă pe Tamisa, Nicolae Stan
Editura Cartea Românească- 2013
"Cum sa scrii un roman despre nihilismul contemporan, care sa poata fi citit, de pilda, si de cineva din anul 2091? Cum sa dezvalui demonii „tranzitiei” romanesti postdecembriste, fara sa ramii captiv istoricismului?
Nimic mai simplu… Nicolae Stan a construit un orasel-satelit al Bucurestiului, in care se pot regasi multe orase reale; a plasat in el tipologii diverse de personaje: oameni de afaceri, oameni politici, ziaristi, revolutionari, mondeni etc.; le-a urmarit unora vietile incurcate, iar altora le-a privit mortile izbavitoare.
A luat nastere, astfel, un roman perspectivistic despre o apocalipsa molipsitoare, intimpinata cu credinta intr-un alt pamint, nou…
Ceea ce caracterizeaza proza lui Nicolae Stan este exceptionala oralitate, densitatea vocilor. Prozatorul gaseste, insa, armonia in aceste dizarmonii si descoase ca Buñuel (pastrind proportiile) in scenele lui grotesti acceleratia sensului tragic.” (Val Condurache)
Aparitii editoriale
"Din unghiul specific al tipului de sferă publică pe care l-am propus, grupul specializat al societăţii civile culturale, util acoperirii propriilor sarcini, elimină ab-initio orice comunicare reală cu "marele public", trăind fără frustrări comunicaţionale într-o sferă paralelă şi calmă faţă de întreaga sferă publică românească. În aceste condiţii, ideea de luminare a dispărut, iar ideea de a primi şi căuta luminarea, de asemenea."
("Incursiune in sfera publica romaneasca. Modele europene", Nicolae Stan, Editura Eikon, 2011)
Perspective
O perspectivă asupra Pământului:
Domnul a zis Satanei: "De unde vii?"
Şi Satana a răspuns Domnului: "De la cutreierarea Pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el."
(IOV: 2.2)
O perspectivă asupra Creaţiei:
"O, muze şi fântâni, preschimbaţi moartea mea în viaţă, chiparoşii mei în lauri şi infernurile mele în ceruri..adică ursiţi-mă nemuritor, făceţi-mă poet, înălţaţi-mă pe culmi, în vreme ce cânt moartea, chiparoşii şi infernul."
(Giordano Bruno- Diegli eroici furori)
Care este, însă, perspectiva ta? Numai a ta. Viaţa ta, aşa cum e ea, tristă şi veselă, plină de nenoroc şi uneori fericită. Numai pe ea o ai.
Restul...sunt alte perspective.
O încercare de răspuns
"Publicul este format din cetăţeni autonomi şi critici. Publicul are o funcţie critică ( în sensul de analiză) asupra societăţii, precum şi asupra propriei sale persoane. Pentru a fi membru al publicului, trebuie să fii: 1. independent moral( intelectual); 2. independent material.
În mare, membrul clasei de mijloc face parte din public: este instruit şi este autonom financiar.
Masa, însă, este formată din cetăţeni non-independenţi, atât moral cât şi material. Membrul masei nu se percepe astfel, pentru că nu este critic: el priveşte la TV şi este fericit, acolo află răspunsul; el este un simplu braţ anonim al administraţiei statale. Oricum, altcineva gândeşte pentru el.
Trebuie să recunoaştem, din păcate, că în România (dar nu numai! în grade diferite, fenomenul este universal), publicul este restrâns la o sferă mică, polemică numai cu sine, activă pentru sine.
În faţa sa, se afla o sferă publică mare, extinsă, pasivă, care nu are aspiraţii în a deveni activă: este mulţumită cu statutul său inexpugnabil.
Răul cel mare cred că este următorul: între cele două sfere publice ( foarte mică şi foarte mare) schimburile, transferurile sunt rarisime; nu prea se văd transferuri dinspre sfera mare către cea restrânsă. Iar cea restrânsă ( partea activă a societăţii ) este divizată în multe puncte de vedere.
Acesta este tabloul. El trebuie asumat ca un nou modus vivendi bazat pe expunerea ca atare a contradicţiilor. Numai astfel, cred, ele, contradicţiile, îşi pierd din violenţă. Un modus vivendi bazat pe pluralism şi toleranţă, adică pe civilizaţie."(n.s.)
C.W. Mills, despre public şi masă:
Categoria de public:
"În sânul unui public, potrivit accepţiei pe care noi o dăm acestui termen: 1. se poate presupune că există cel puţin toţi atâţia indivizi care exprimă opinii câţi sunt şi cei care le primesc; 2. sistemul de comunicare permite un răspuns imediat şi efectiv dat oricărei opinii exprimate în public; 3. opinia rezultată din asemenea discuţii îşi află fără dificultate o ieşire într-o acţiune concretă, chiar dacă- atunci când e necesar- îndreptată împotriva puterii; 4. instituţiile puterii nu pătrund în publicul care se bucură, în consecinţă, de o relativă autonomie."
Categoria de masă:
"În sânul unei mase: 1. indivizii care exprimă o opinie sunt mult mai puţin numeroşi decât cei care receptează (...); 2. devine dificil, dacă nu chiar imposibil, ca un individ să răspundă imediat şi să confere răspunsului său un anumit efect; 3. articularea opiniei şi a acţiunii este supusă controlului autorităţii( ...); 4. masa nu se bucură de de niciun fel de autonomie în raport cu instituţiile."
Întrebare: în ce măsură, în societatea contemporană nouă, publicul se dizolvă în masă?
( vezi Jurgen Habermas, "Sfera publică" )
Să zâmbim!
Trăim în vremuri interesante. Ele mai sunt numite şi libere. Liber? Ce să fie asta? Sună frumos. Adică de fapt, să faci ce vrei, să ai ambiţia şi "s-o ţii tot aşa"...Ca să vezi acest tip uman acţionând, nu-ţi trebuie un spirit de observaţie deosebit. E de ajuns să te uiţi în public, în lumea oamenilor mari, în lumea oamenilor geniali, in stradă, in lumea oamenilor... Îl vezi acolo: rău, înroşit de nervi, zbierând, urlând, ţipând că dreptatea e numai de partea lui, că toţi ceilalţi sunt nişte diavoli, iar el, un simplu înger, nu poate face prea multe...
Dar speranţa este în noi, nu-i aşa, cei tineri. Noi suntem viitorul: simţim în noi o nemărginită libertate, asta se vede la tot pasul...Cred că avem o problemă, lăsând ironia amară la o parte. Pentru că, in general, violenţa instantanee vine din necizelare, din instinct cras, din lipsa oricărei brume de autocontrol. Iar asta se întâmplă, cred, din două motive.
Primul este lipsa celor şapte ani de acasă, a unei educaţii minime, a unei lipse de respect mulată pe nebuniile lumii în care trăim. Cei şapte ani de acasă lipsesc, pentru că lipsesc părinţii adevăraţi, iar părinţii adevăraţi lipsesc, pentru că societatea, la rândul ei, se ţine în cârje.
Al doilea motiv al stridenţelor este abandonul formării prin cultură sau, mai şleau spus, lipsa lecturii cărţilor. Acesta pare un lucru gratuit, lipsit de urmări, însă se vede de la o poştă că toţi cei preocupaţi, într-un fel sau altul, şi de lumea bibliotecii, sunt mai toleranţi, mai calmi, mai echilibraţi.
Din păcate, interesul pentru studiu, pentru cunoaştere, nu se menţine decât dacă el are consecinţe practice: aduce înstărire, poziţii sociale, etc. Ori, adolescenţa mi se pare că este o vârsta a libertăţii maxime şi că ea trebuie verificată ca atare, de fiecare dintre noi, în sensul formării noastre. A induce, aici, interese sociale viitoare, înseamnă a îmbătrâni această vârstă a zborului.
Nu pledez aici pentru sfinţenie, pentru perfecţiune, nici măcar pentru moralitate, deşi n-ar strica deloc să avem câte puţin din ele. Eu pledez pentru normalitate, pentru că este anormal să ai 15-19 ani şi să-i ratezi din cauză că nu vrei, nu poţi, ţi-e lene, amâni pentru altă dată, aştepţi ajutorul altora.
Dincolo de performanţe, de orgolii, de părinţi, cred că trebuie să punem nişte temelii pentru propria noastră viaţă.
Vă invit, acum, să-l privim pe acest adolescent, după ce termină liceul, face facultatea: strânge, posedă, urăşte, domină, atacă, trădează, înşeală, nu ştie ce e regula, nu ştie ce e caracterul, nu ştie nimic, doar se priveşte la nesfârşit în oglindă, se admiră şi îmbătrâneşte.
Doamne- Dumnezeule, ce om urât! Mai bine să revenim la vârsta noastră, în jur de 16 ani, acolo. Să zâmbim şi să o luăm de la capăt.
A! Să nu uit, să mai şi citim...
Trăim în vremuri interesante. Ele mai sunt numite şi libere. Liber? Ce să fie asta? Sună frumos. Adică de fapt, să faci ce vrei, să ai ambiţia şi "s-o ţii tot aşa"...Ca să vezi acest tip uman acţionând, nu-ţi trebuie un spirit de observaţie deosebit. E de ajuns să te uiţi în public, în lumea oamenilor mari, în lumea oamenilor geniali, in stradă, in lumea oamenilor... Îl vezi acolo: rău, înroşit de nervi, zbierând, urlând, ţipând că dreptatea e numai de partea lui, că toţi ceilalţi sunt nişte diavoli, iar el, un simplu înger, nu poate face prea multe...
Dar speranţa este în noi, nu-i aşa, cei tineri. Noi suntem viitorul: simţim în noi o nemărginită libertate, asta se vede la tot pasul...Cred că avem o problemă, lăsând ironia amară la o parte. Pentru că, in general, violenţa instantanee vine din necizelare, din instinct cras, din lipsa oricărei brume de autocontrol. Iar asta se întâmplă, cred, din două motive.
Primul este lipsa celor şapte ani de acasă, a unei educaţii minime, a unei lipse de respect mulată pe nebuniile lumii în care trăim. Cei şapte ani de acasă lipsesc, pentru că lipsesc părinţii adevăraţi, iar părinţii adevăraţi lipsesc, pentru că societatea, la rândul ei, se ţine în cârje.
Al doilea motiv al stridenţelor este abandonul formării prin cultură sau, mai şleau spus, lipsa lecturii cărţilor. Acesta pare un lucru gratuit, lipsit de urmări, însă se vede de la o poştă că toţi cei preocupaţi, într-un fel sau altul, şi de lumea bibliotecii, sunt mai toleranţi, mai calmi, mai echilibraţi.
Din păcate, interesul pentru studiu, pentru cunoaştere, nu se menţine decât dacă el are consecinţe practice: aduce înstărire, poziţii sociale, etc. Ori, adolescenţa mi se pare că este o vârsta a libertăţii maxime şi că ea trebuie verificată ca atare, de fiecare dintre noi, în sensul formării noastre. A induce, aici, interese sociale viitoare, înseamnă a îmbătrâni această vârstă a zborului.
Nu pledez aici pentru sfinţenie, pentru perfecţiune, nici măcar pentru moralitate, deşi n-ar strica deloc să avem câte puţin din ele. Eu pledez pentru normalitate, pentru că este anormal să ai 15-19 ani şi să-i ratezi din cauză că nu vrei, nu poţi, ţi-e lene, amâni pentru altă dată, aştepţi ajutorul altora.
Dincolo de performanţe, de orgolii, de părinţi, cred că trebuie să punem nişte temelii pentru propria noastră viaţă.
Vă invit, acum, să-l privim pe acest adolescent, după ce termină liceul, face facultatea: strânge, posedă, urăşte, domină, atacă, trădează, înşeală, nu ştie ce e regula, nu ştie ce e caracterul, nu ştie nimic, doar se priveşte la nesfârşit în oglindă, se admiră şi îmbătrâneşte.
Doamne- Dumnezeule, ce om urât! Mai bine să revenim la vârsta noastră, în jur de 16 ani, acolo. Să zâmbim şi să o luăm de la capăt.
A! Să nu uit, să mai şi citim...
(Alex S.)
