Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta actiune. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta actiune. Afișați toate postările

30 aug. 2011

Relaxarea

Sa fii aservit continuu actiunii, iata insusirea fundamentala a vremii noastre. Sa cauti mereu solutii, sa veghezi, sa monitorizezi, sa decizi.
Iata stressul. Care este, de fapt, un mod de a fi cotidian: darwinist, care pe care.
Trebuie sa ai forta de a pune punct la un moment dat, chiar daca provizoriu. Si sa contempli toata aceasta zbatere. Sa te sustragi, in fiecare zi, din fata fortei  navalitoare a sistemului. Contemplarea de sus a consumului zilnic, te poate impaca, fie si temporar, cu tine insuti (insati).
Relaxarea este intoarcerea acasa a fiului ratacitor, plecat sa cucereasca lumea, s-o schimbe, eventual, dar care a ajuns la saturatie si la linistea interioara. Nu e vorba de gustul zadarniciei, al desertaciunii ci, dimpotriva, de miza realista, nepompoasa, pe ceea ce-ti este dat. Iar ce-ti este dat este chiar viata ta. Ea nu ne este exterioara, este numai a noastra si noi suntem numai ai ei.
Impacarea cu sine vine din aceasta traire spontana si directa a vietii.
Relaxarea este lipsa distantei dintre tine si viata ta. In fine, viata ta are diverse chipuri: copilul tau, parintii tai, casa ta, alegerile tale...
Dar sa nu ne aprindem, sa fim relaxati, totusi.: poate fi un simplu exercitiu de vointa.

16 iul. 2011

Curajul veleitarului

Furtunile scot la suprafaţă, întotdeauna, lucruri inutile, resturi, amestecuri şi noroi...Şi toate acestea, dacă ar gândi, s-ar mândri cu natura lor, pe care ele ar considera-o nemaipomenită. Nobilă. Adevărată pildă...Dar, prin toată această mizerie, înaintează voiniceşte veleitarul. El este un tip foarte optimist, aşa cum şi afişează, în fiecare clipă, cu privirea lui iscoditoare, prezentă, cu obrajii lui roşii, de om de acţiune. El se postează în faţa ta şi te priveşte pătrunzător, cum îşi privea Napoleon soldaţii, înainte ca aceştia să se sacrifice pentru Înălţimea Sa. Veleitarul nu are timp de reflecţie, el acţionează pur şi simplu, convins de reuşita lui inevitabilă. Reflecţia, ne spune, este pentru şovăielnici. Or, el este un tip de acţiune şi mai mult decât atât: se pricepe la toate...Mai aşteaptă, îi spui, gândindu-te că mai câştigă ceva experienţă. Nimic, el este pregătit, cunoaşte şi poate. Nu are simţul proporţiei. Când vorbeşte, veleitarul ţipă sau urlă, după toane, întrucât personalitatea lui este atât de puternică încât dă pe dinafară, mintenaş. Şi atunci, urlă ca lupii, care vorba aia, numai de personalitate nu duc lipsă...Cum merg lucrurile cât de cât bine, el crede că pot să meargă excepţional, drept care le face de petrecanie. Căci doar omul este măsura tuturor lucrurilor, nu? Şi nu vreun Dumnezeu, de cine ştie unde, căruia el poate să-i dea lecţii în toate privinţele..
Când văd un veleitar mă simt bine. Mă înveselesc. Înseamnă că putem lua totul de la început, întotdeauna. Că putem urma clasa întâi, în care să învăţăm alfabetul cel misterios. Şi ce fericire era în clasa întâi..