Este o persoană fericită. Pentru că trăieşte în afara istoriei, a devenirii sau a degenerării, cum vrem s-o luăm...El trăieşte în mit şi acolo se desfăşoară o sărbătoare veşnică. S-ar putea spune că viaţa omului folcloric este pusă de-a pururi în slujba Cântărilor de tot felul, poate chiar a Cântării de tot felul, poate chiar a Cântării Cântărilor.
Din locul lui, cu care se mândreşte, nevoie mare, aurit, popular, creştinesc, priveşte cu uimire şi revoltă nemascată orice schimbare. Adică istoria. Progresul sau competiţia fatală a popoarelor în civilizaţia contemporană sunt calificate ca sursă a răului şi blamate. Cântarea din frunză, doinirea prin păduri de brad şi jelirea amarului- acestea, ne spune, sunt adevăratele valori, acestea, ne spune, trebuie instituţionalizate. Şi restul? Restul nu contează, sunt prostii. Dar competiţia? Competiţia trebuie să se reducă la colinde! Dar civilizaţia? Civilizaţia înseamnă rugă pentru strămoşi! Aşa o fi...
Omul folcloric este inflexibil. Un extaziat. Dincoace de istoria umană, de timp, de moarte, de zbaterea cotidiană. În acest fel, într-un mod ilicit şi jalnic, se substituie condiţiei pe care geniul o are. Căci doar geniile se confundă cu Totul, sunt peste timp. Cei obişnuiţi sunt condamnaţi la o veşnică reaşezare cu lumea, cu societatea. Se luptă. Se mişcă. Furnici. Însă există o diferenţă esenţială între el şi geniu: ultimul este critic, lucid, nicidecum sărbătoresc. Or, folcloricul refuză luciditatea şi, astfel, spiritul critic, moral.
Atemporal şi nemuritor, omul folcloric este un rătăcit în lumea noastră. Un copil bătrân. Dar vine ea Veşnica Reîntoarcere şi va fi iarăşi ce a fost şi chiar mai mult...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu