Vorbele

Cunosc pe cineva, intelectual de nivel mediu, care spunea despre un intelept ca era un om care vorbea mereu...care vorbea si vorbea...

O observatie interesanta. Caci, intr-adevar, inteleptul vorbea, adica emitea sunete, cuvinte, propozitii- dar toate aveau un sens. In general, acesta cauta sensuri. Altii vorbeau si mai mult...El doar intreba.

Omul nostru, cel care facuse observatia, dorea lucruri concrete: acesta este copacul, aceasta este cladirea scolii, acesta este chiar capul meu...

Ceea ce ne propune omul nostru presupune, de fapt, folosirea multor cuvinte. Ar putea fi chiar vorbarie, pentru ca lipseste intrebarea, lipseste zabava, lipseste temporara indoiala.

Si astazi, si mereu in jurul nostru, se sporovaieste mult si bine. Poate e o forma de defulare, de curatare a sufletului nostru. Exista insa riscul sa formezi o realitate din vorbe, paralela cu lumea lucrurilor- daca nu exista in discursul nostru, un moment, sau mai multe, de ezitare, de nestiinta marturisita si asumata.

A vorbi cu rost inseamna, deci, a-ti cunoaste limitele.

Iar a-ti cunoaste limitele este o operatiune destul de neplacuta: trebuie, in parte, sa-ti faci vizibila si partea neplacuta a personalitatii tale.

Ideea este, totusi, aceea ca putem sa vorbim, sa comunicam, sa transmitem si sa primim. Cu o conditie: de a nu absolutiza nimic.

Sa nu privim lumea cu ochi de zeu, ci cu ochi omenesc.

Vorbe si vorbe, asadar Timpul le cerne.