Să ai forţa de a te sustrage cântecelor de sirenă ale marilor proiecte, ale magnificelor planuri de viitor.
Să refuzi că speranţa, altfel dinamizatorul inerent vieţii noastre, să ia forma multicoloră a iluziei.
Să nu te disipezi în macro, cu ideea că vei muta munţii din loc.
Ci dimpotrivă.
Să cobori cu credinţă şi nădejde, concrete, în intimitatea infinitezimală a fiinţei tale.
Să găseşti acolo, în adâncuri, adevăratele temeiuri, şi care-ţi aparţin, ale efemerei tale existenţe.
Să fii fericit- deşi cuvântul pare prea mare- cu lucruri mici, normale, luminate de propria-ţi voinţă.
Să plonjezi în infrastructura minutelor şi secundelor vieţii tale.
Asta ar fi, oare, ZEN?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu