Îmi pare că, pentru noi, dar poate nu numai, speranţa este discontinuă. Suntem cuprinşi, din când în când, de efuziuni de încredere, de insule de speranţă. Ca şi când ne-am trezi dintr-un somn îmbâcsit, confuz, pe care vrem să-l uităm rapid şi, de aceea, ne propunem să intrăm în altă tonalitate.
Îmi pare că, pentru români, speranţa este o stare rară, aşteptată îndelung, după o grea penitenţă.
S-ar putea spune că viaţa noastră, de zi cu zi, este o penitenţă generală. Ispăşirea unei vini profunde, abisale, aproape uitate de partea conştientă din noi.
Dar cum să fie?
Să fie o stare motivantă, însufleţitoare, la nivelul vieţii de zi cu zi.
Speranţa adevărată să infuzeze inclusiv micile noastre acţiuni, nu numai cele de familie, ci acelea ale cotidianului.
Speranţa noastră să coboare din sfera prea înaltă a zonei macro şi să ia forma- micro.
Speranţa micro: un flux continuu de energie pozitivă, dar nu unul vulcanic, nu unul masiv, ci unul temperat, omenesc, la nivelul staturii noastre reale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu