Ostentaţia

   Starea normală a lumii este dată de discreţia eleganţei, a distincţiei. Ca şi cum acestea ar infuza viaţa de zi cu zi într-un mod constant şi lipsit de excese. Se pot vedea, de pildă, oocidentali cu o situaţie financiară mult peste medie care au un mod de a fi absolut înscris în cadrele cotidianului, evitând culorile stridente. Simplitatea, în locul excesului.

   În realitatea noastră însă, excesul ocupă locul simplităţii. Iar excesul (maşini, îmbrăcăminte, case) se manifestă mereu ostentativ.

   Portretul noului îmbogăţit- prototip rusesc. El cumpără toate atributele aristocratice: eleganţă, distincţie, apreciere, clasă.

   Noul personaj este, de fapt, un imitator, un simulant. El uzurpă locul celui pe care-l imită şi, apoi, se declară proprietarul "cu acte" al locului în cauză.

   Numai starea de copil este atrasă de culori tari, stridente, de imitatori- îi asimilează jocului. Treptat, jocul este părăsit, stridenţa oboseşte...

   Sau poate trăim o epocă intermediară, ai cărei "pionieri" sunt tocmai noii îmbogăţiţi ai lumii balcanice?