Traim printre lucruri. Intr-un anumit fel, ele ne asalteaza, ni se ofera agresiv. Incat, unul din scopurile noastre fundamentale este acela de a le poseda, de a le avea.
A avea lucruri este o implinire, ni se transmite pe toate canalele TV, ele insele un "lucru" care ni se ofera cu ostentatie.
Nu putem fi ipocriti: avem nevoie de ele; mai bine zis, traim intr-o lume care are mereu nevoie de ele. Paradoxul este ca, astfel, ele nu sunt insuficiente. Nu ne implinesc, desi le vrem.
Totul este proprietate!- am citit un slogan contemporan.
Totusi, la o vreme, dupa ce ai colindat prin lume si ai trecut prin situatii limita, un singur lucru ramane ca important, un lucru care mereu ni se da, intr-o oarecare masura, dar mai cu seama ni se sustrage puternic si dominator.
Este timpul.
A avea timp este o calitate care ne propulseaza in trecut, ne identifica total cu trecutul: suntem trecut, acolo este timpul nostru. El este in spatele nostru, ca o proprietate care este insa deasupra noastra, marcandu-ne apasator: suntem in varsta; incat timpul ne are pe noi, si nu invers!
Suntem proprietatea timpului. Singur, acesta are calitatea de a avea, cu adevarat.
Suntem in ghearele lui, traind cu iluzia ca-l purtam in carca noastra, ca pe un atribut oarecare.
A avea inseamna, pana la urma, a fi in timp: a-ti privi copilul, a mirosi florile, a face plimbari, a purta povara muncii, a iubi si a te lasa iubit- mereu si mereu, iluzionandu-ne ca avem si ca suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu