Asteptare in ianuarie

   Cer sticlos, aproape senin, intr-un inceput de ianuarie straniu. Fara zapada, fara zloata, fara ploaie.

   Ceva sta sa vina. Banuim, dar nu suntem siguri. O stare de asteptare ce se prelungeste sine die.

   Traficul strazii este calm, lipsit de dinamismul isteric al extremelor. Oamenii asteapta in statii, cu o mina usor resemnata. Ar putea fi si un inceput de darzenie.

   In aceeasi nota, nu auzim tipete, strigate- obisnuite, in rest. O liniste de plumb acopera Bucurestiul, ca o cupola aterizata brusc peste metropola. O atmosfera de sera.

   La pranz, soarele straluceste atenuat, discret, mai mult o imagine, decat o realitate. Oamenii se bucura, totusi, in tacere. Lumina rece ii acopera sobru, ca pe lancierii medievali, armura. Singurii care protesteaza, mut, cu ochii spre cerul curat, inghetat, indepartat, sunt taranii: pericolul secetei devine iminent, viata lor va fi si mai imposibila. Dumnezeu doar priveste, ii priveste ca pe niste vietati fara merite.

   Dar Bucurestiul este Centrul. El anunta masura, norma, legea. Iar Centrul asteapta: fortele lui isi pregatesc discret declansarea iminenta. Deocamdata, insa, cerul este albastru- sticlos, soarele arunca sageti reci, oamenii fac economie de gesturi, copiii se bucura fara stridente, parcurile sunt populate in liniste, dar nu sunt pline- atmosfera este respirabila, dar fara iluzii.

   Peste toti se asterne, victorioasa, asteptarea.