Toată lumea cunoaşte că uitarea este o funcţie necesară, că fără ea am muri sub greutatea insuportabilă a istoriei celei mari. De aceea, mare parte din infinitele fapte care ne preced şi, de asemenea, din cele pe care le săvârşim noi înşine, le trecem sub uitare. Astfel, ne iluzionăm că suntem mai liberi, mai cu stea în frunte, mai... Prin urmare, uitarea este un veritabil personaj, ce înghite lacom tot ce mişcă, ştergând cu buretele ei, fără indoială uriaş, totul, de la ceea ce merită, până la ceea ce nu merită.
Creatură marcată de implacabil, pe cât este de puternică, pe atât este lipsită de discernamânt, ea vine devălmaş în ajutorul incompetentului, pentru ca acesta să uite vreo eventuală rezervă, sau chiar critică sănătoasă, pe care ar trebui sa o aibe, în condiţii normale, cu privire la faptele sale, la propria personalitate. Astfel încât, el uită rapid că, de fapt, este o persoană prea normală pentru a decide soarta unui număr de oarecare persoane care se află sub comanda sa vremelnică, că este o fiinţă prea comună pentru acte de mare răspundere, curajoase, noi.
Eu nu cred că omul este rău în totalitate, eu cred că el devine. Cu alte cuvinte, incompetentul de acum nu era nicicum, odinioară. El ştia cine este cu exactitate, îşi simţea propriile limite. Apoi, lucrurile s-au complicat. Namila uitării a strivit trupul-sufletul acelei fiinţe anonime, metamorfozând-o în iluzia, bine drapată în realitate, a unei fiinţe foarte capabile, ba chiar excepţională. A intrat în pielea personajului nostru şi l-a umflat inflaţionist, la proporţii urieşeşti. Rezultatul?..apropiatul nostru şi-a uitat istoria, capacităţile, potenţialul şi crede cu tărie în steaua lui.
Animal fabulos, uitarea, zburdă cu nonşalanţă, liber ca pasărea cerului, fără ca nimeni să i se împotrivească, ba chiar adulându-l. Mâine-poimâine, trebuie să-i ridicăm o statuie. Pentru merite deosebite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu