Lumină

Niciun anotimp nu este atât de marcant mistic, ca primăvara.

A ieşi din iarnă. A ieşi de undeva, unde ai fost ascuns. A te face văzut. Ai fost nevăzut, ascuns, marginalizat, autoconservat- în vederea supravieţuirii, poate. Ceva, necunoscutul alb, văzduhul de alb şi de gheaţă te-au ţinut în gardă. Să nu te arăţi. Să nu fii arătat, expus, supus cunoaşterii, pericolului şi posesiunii.

Iar acum, primăvara, deodată totul iese la lumină. Brusc şi vital. Crengile, până mai ieri cenuşii, negre, ne-vizibile, din faţa balconului tău (pe lângă care treceai zgribulit, coborât în tine, preocupat de conservare) s-au înverzit din nimic, îşi flutură frunzele mici, pline de sevă, victorioase. Acum vezi cu adevărat: între carosabil- înviat şi el- şi trotuar se interpune o adevărată perdea verde, naturală, alcătuită dintr-un şir vesel de pomi înverziţi şi înfloriţi.

O mână nevăzută arată că lucrurile sunt, că ele se arată privirii tale ca o mărturie a Prezenţei Absolute, din totdeauna şi pentru totdeauna.

Şi nu întâmplător, la temelia acestei Învieri perpetue se află cea mai profund- omenească şi tragică Sărbătoare.