Liniştea

   Să fie efectul întinderii de alb masiv care a cuprins, parcă protector, România?

   Să fie semnul unor stări personale de conservare, de refuz a ceea ce este negativ, sub orice formă ar fi el?

   Să fie altceva?...Numai psihologii- sociologii- specialiştii pozitivişti ar putea spune...

   Dar ce contează?

   Căci realitatea îmi pare a fi una singură, acum: mirajul unei linişti binefăcătoare, al unei inexpugnabilităţi pe care o resimţi alături de cei apropiaţi, al unei stări de bine redată de lucrurile simple şi fundamentale care te înconjoară, acum.

   Iarna, ca un teritoriu al regenerării. Ca o pauză binevenită, ca o curăţare de toxinele mişcării continue.

   Iarna, zăpada acoperind totul, ca un văl securizant, necesar, ca un prilej de reîntoarcere spre sinele fiecăruia, spre ceea ce este unic: eu-l tău, supus violenţei istoriei.

   Şi acolo, în adâncuri, coborât fiind, priveşti de sus în jos, contempli, accepţi, spui da- acolo este liniştea pe care nu o găseşti în altă parte, mai ales în afara ta.

   Stai acolo o vreme. Împacă-te. Întăreşte-te. Re-cunoaşte-te.

   Şi apoi vei ieşi în soarele călduţ al primăverii cu un chip mai senin.