Una dintre cele mai mari crime morale este dispretul fata de batrani sau marginalizarea lor.
La senectute, omul pare inutil epocii in care mai traieste, lumii, semenilor. Caci lumea pare a fi, intotdeauna, a tinerilor.
Dar aceasta este o perspectiva inumana.
Pentru ca batranii inseamna memorie, iar memoria inseamna cultura. Te intorci la natura lumii tale, la ce pare incantator acum, dupa ce faci un ocol prin semnificatiile trecutului, ale culturii, in sensul ei larg. Altfel, tot ceea ce pretuiesti acum nu are legitimitate, greutate istorica, memorabila.
Fara batrani, lumea ar fi natural-animalica.
Poate tocmai de aceea, pentru a ne sugera, cu forta, "utilitatea" lor esential-culturala, non-materiala, batranii isi pierd din violenta corporalitatii omenesti, din brutalitatea prezentei carnii si a sangelui, exclusiv. Treptat, contururile corpului unui batran se aproximeaza, devin mai laxe, mai vagi, facand trimiterea catre alta lume, nu in sens religios neaparat ci in sens cultural: o lume a aducerii aminte.
Corpul unui batran isi pierde din forta bruta a prezentei. Prin albeata si slabiciunea lui sugereaza absenta: faptul ca din constitutia omenescului face parte si ce nu exista acum.
Corpul unui batran devine straveziu, aproape transparent, ca un geam curat prin care vezi lucruri intangibile. El pare o fiinta cu aripi discrete, singura care poate zbura, desprinzandu-se de ceea ce ne iluzioneza mereu ca este important: materia, sangele, violenta si directetea trairii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu